Arca lui Paranoie

ZBOR ÎN NOAPTE

« Ciudatã este chimia dintre El şi Ea !», cum zic la repezealã scenariştii de la Holywood, în mai multe filme deodatã, fãcute de regizori diferiţi.
Apare din nimic o scânteie, încep sã se amestece nişte energii necunoscute într-un creuzet invizibil, se combinã, se contopesc, şi în doi timpi şi trei mişcãri rezultã o legãturã trainicã sau mai puţin trainicã, dar, oricum, de neuitat, între doi oameni.
Primei clipe i se mai spune şi « coupe de foudre », ori, în fel şi chip ; important este cã existã, cã se întâmplã de fiecare datã la fel şi se explicã de fiecare datã altfel. De ce aşa o limitare în simţuri şi o nelimitare în posibilitãţi de redare ? Fiindcã oricât de subtil şi de tainic s-ar aprinde scânteia sau fulgerul dintre doi adolescenţi, îndeosebi, exprimarea ulterioarã se loveşte de un prag, de un zid al tãcerii, de dinaintea unui salt în limbaj şi care abia acum, de nevoie, face explozie sau implozie. Iar acestei nelimitãri a redãrii momentului, acestei irepetabilitãţi, i se va spune mereu : a fost ceva indicibil !
Cea mai succintã şi cea mai subtilã formulare a unei iubiri împlinite a fost dedicaţia lui George Cãlinescu cãtre soţia sa în romanul « Cartea Nunţii » , anume : « Incomparabilei Vera ».
Însã, în iubirile ratate, trebuie sã faci un efort şi sã înfrunţi fãrã fricã amintirea. Da ! Poate sã îţi fie fricã de orele în care ai suferit în aşteptare, când ştiai cã aşteptarea este zadarnicã, dar nu te puteai desprinde de sub balconul iubitei. Era penibil, ştiai, dar nu puteai altfel. şi în cuvintele cãutate, îngânate, gâtuite de emoţie, nici o propoziţie nu îţi venea în ajutor, nici un gând nu era salvator. Iubita nu se mai arãta. Cãlãul era cu tine, în tine… Chiar dacã prin absurd ar fi revenit, nici Ea, cu tot surâsul şi cu toate aromele nebãnuite ale sãruturilor, nu mai putea întoarce sufletul din rãnile lui… fiindcã rãul îl fãcuse !
Existã un moment, o secundã, pe care cei pãţiţi, dar mai ales poeţii, îl ştiu. Este momentul când draga de Ea nu mai spune nimic, priveşte în gol sau în viitor, zâmbeşte stânjenitã, se întoarce pe cãlcâie de gazelã şi dupã câţiva paşi fãrã zgomot, dispare în umbra trecutului. Este ultima datã şi amândoi ştiu, şi niciunul nu face nimic …
Nimicul nu poate fi oprit în loc, el trebuie sã se întindã ca o iederã. Este uitarea care se naşte gâfâind, vine sã-şi ocupe locul în sufletele ce nu au putut zbura împreunã, fiindcã au fost desperecheate. S-au întâlnit desperecheate. S-au atras teribil, dar haotic ! Despãrţirile zidesc haosul în noi ! Închid orizonturi de plai luminat şi dezvãluie poteca morţii. Neştiutã, nebãnuitã, fiindcã este prima oarã, este clipa în care nu te mai înţelegi nici Tu pe tine.
De aceea fugim de amintiri, de fricã !
Uneori, peste ani, atingem fãrã sã vrem coardele care au vibrat dureros odatã, dar evitãm imediat orice aluzie. Fugim cu fapta şi cu gândul, fugim de acel îndrãgostit din noi care a pierdut odatã totul. Nici nu ştia ce are şi ce pierde, dar ştie cã a pierdut totul, adicã abisul speranţei.
A înfrunta trecutul este, de aceea, un mare curaj. şi singurãtatea, totodatã. şi pentru ea îţi trebuie curaj. Reevocarea imaginilor iubitei de departe şi de demult devine un cuţit rãsucit în ranã, o extirpare de organ imaginar, fãcutã cu consimţãmânt şi fãrã anestezie.
Complexul nefericitei lady Hawishan din romanul „ Marile speranţe”, mireasa pãrãsitã în ziua nunţii, şi pentru care timpul murise în acel moment, ne urmãreşte pe fiecare. Mai ales pe cei care au iubit şi au pierdut. Biata mireasã nici nu a mai putut ieşi din trecutul ei, ea trãia într-un prezent continuu. Pentru ea timpul nu mai avea din acel moment nici un înainte şi nici un înapoi, pentru ea exista doar ziua nunţii şi absenţa iubitului, mirelui care trãdase.
Ne este oare frica de un prezent continuu ? Dacã reintrãm în apele trecutului, da ! De aceea ne agãţãm de un prezent care nu se mai terminã şi care este greu de explicat altora. Indicibilul se trãieşte numai în tainã şi numai în sihãstria sufletului.
Bipezii vagabonzi se însoţesc atunci cu câinii vagabonzi. Ochii admirã pãsãrile în zbor, dar urãsc cerul. Pacea nu e nici în înaltul cerului, nici în adâncul mãrii. Pacea este numai în ochii adânci ai iubitei care a plecat. şi prezentul ce nu mai pleacã din oase se ospãteazã ca un barbar, cu suflet de tânãr dezorientat, lipsit de viitor, fiindcã viitorul lui este doar un prezent, unul continuu. Iar despre dragostea lui va vorbi, mai ales cu sine, o sutã de ani. Despre cum a ratat el zborul sufletului şi despre iubita pe care nici nu mai vrea sã o vadã. Fiindcã de atâta durere îi este fricã de Ea. şi nu vrea sã urle de durere ; de fricã nu ştie sã urle, de fricã se fereşte, fuge cu gândul în orice direcţie, fuge cu privirile oriunde. Dar nu vrea sã îşi mai aminteascã sufletul îmbãtat de noapte, care l-a suit pe rug, nu vrea sã mai audã şoapte de iubire stinsã...
Mereu îşi explicã lucruri care nu se explicã. şi nu le poate spune nimãnui, nici nu le poate scrie, fiindcã fila albã de hârtie îl inhibã ca pe marele poet Paul Valery. Repetã doar dupã el : « În zilele noastre, viitorul nu mai este ceea ce era odatã ! »
Acest El rãnit trãieşte cãutând, trãieşte repetând, disperând, dar nu vrea sã o mai vadã pe Ea. Apariţia ei într-un prezent palpabil l-ar smulge din prezentul sãu continuu, cel al reevocãrii. Al reamintirii cãreia i-a rãmas sclav ; dar altã stãpânire nu îşi mai doreşte, nici nu mai suportã. Poate doar sã o creeze pe Ea din ochi, din spuma amintirii, ori din veninul ei. Ea este însã aici, este în El, este în prezentul lui. Însãşi apariţia Ei i-ar spulbera vraja ciudatã în care trãieşte, adevãrul în care se scaldã. şi-atunci fuge, nu are linişte, nici nu-şi doreşte, fuge cu trupul, fuge cu gândul, dar fuge în prezentul lui… gãseşte mereu ceva ce nu a pierdut niciodatã. « De-abia acum mã cauţi, dupã ce, mai întâi, m-ai gãsit ! » ne învaţã filozoful C. Noica.
Însã prezentul continuu este fãrã leac. În el nu acţioneazã nici o lege moralã, nici milã, nici îndurare. Nici mãcar durere nu mai este acolo. Este doar o încremenire… o stare continuã de El şi Ea şi de oglindire a Ei în El.
În prezentul continuu se întâmplã toate, se consumã toate sentimentele, speranţa nu îşi mai are nici un rost. Nici nu se osteneşte sã moarã, dispare pur şi simplu » în cheie micã » ca într-un final de film clasic.
Pe cel ce şi-a construit un prezent continuu, nu îl mai poate întoarce nimic înapoi, nu îl mai poate mişca nimic înainte. Din exterior pare împietrit de durere, dar în interior El arde. El este de piatrã şi arde ! Este de stâncã, de infinit şi de neclintit, fiindcã numai piatra are un prezent continuu.
xxx

NUFÃRUL DIAVOLULUI
(Iubirea neîmplinitã este antecamera morţii !)

Fãrã sã ştie mi-a întins cupa ei plinã cu întuneric! Fãrã sã ştie şi fãrã sã vrea! Când a aflat cã sunt bolnav dupã ea, a ridicat din umeri. Din ce umeri frumoşi şi fragezi! Ce-i drept, a neputinţã! Nu deţinea soluţia vindecãrii, ci doar pe cea a bolii.
Iubita din tine, iubita din oase, te lasã sã te îneci sau sã arzi. Nu are nume, chiar dacã are unul de floare sau de arhanghel. Nu are rost sã poarte un nume, fiindcã numele nu conteazã, ci adierea ei, ochii mari, atingerile, plecarea...
În cuget nu îi repeţi mereu numele, ci graţia şi absenţa; vidul pe care îl lasã paşii ei plecând, hãul imens din suflet, pârjolul dezlãnţuit peste pajiştea care ai fost şi nu vei mai fi. Dupã ce ai ars în cercul de foc al apropierii ei, urmeazã lepãdarea de tine! Asta doare cumplit! Ieşirea din tine, scoaterea trupului din propria piele doare animalic. Ieşirea fãrã un Încotro! Risipa de suflet, golirea de interior, risipirea prin zbucium...moartea de zi cu zi ...
În ochi avea luminã, dar avea şi noapte; fulger şi tãciune! Era poate o mascã a zeilor! O reîntoarcere dintr-un corp trecut, unic, împreunat, despãrţit cu sabia de zei, de cel cu care a fost împreunã, de mine, din timpurile când noi doi eram Unul!
Partea mea de trup împreunat a greşit, a înfuriat zeii. Ei ne-au tãiat cu sabia şi
ne-au risipit în douã trupuri, cât mai departe, în cele patru zãri. Dar ne-au pedepsit sã ne regãsim şi partea care a greşit sã sufere cumplit şi sã nu se mai poatã împreuna cu cealaltã niciodatã!
Orice încercare de împreunare, a fost rãsplãtitã cu foc. Mesagerul trimis în chipul ei de nufãr-înger-demon, venise sã vadã, mai ard? Dacã în lupta cu mine eram uneori, pentru scurte clipe, împãcat cu destinul, aducea cupa cu întuneric. Sorbeam şi tremuram! Braţele cãutau celelalte braţe, ochii cãutau ceilalţi ochi, sufletul cãuta celãlalt suflet, topirea tânjea dupã contopire. Simţeam cã trebuie sã dispar, sã scap din încercuire, din cuptorul în care ardeam... Sã dispar cu trup şi cu suflet, neîntregit, a doua oarã. Ca într-o crimã! Sinuciderea are şi faţa ei criminalã.
Nufãrul s-a fãcut şi mai palid şi s-a revoltat când am strigat cã m-a împins în prãpastie şi mã ţine doar de pãr. Cât o sã mai dureze? Mã va scãpa în suliţele din abis. Voi avea o moarte de erou ca în vechimea dacilor? Duhul din sângele meu se va întoarce iar la picioarele zeilor şi va aştepta împãcat¬ sã primeascã alt trup?
Zâmbea! Ce inefabil zâmbea! Nu avea puterea sã întoarcã în punctul zero reacţia în lanţ pe care o stârnise. Habar nu avea cã atingerile ei, sãrutãrile ei reci, inflameazã! Despre foc a fost vorba atunci, despre cenuşã este vorba acum! Ca şi arhangelii , ea, partea pierdutã de mine, este înzestratã cu cercul de foc. Cine o atinge, intrã în cuptorul Gheenei! Cine fuge din preajma ei, calcã pe jar încins.
În pustie ca Sfântul Anton, cu demonii alãturi, trãid din plin coşmarul, când nufãrul se împreuneazã aievea şi se întregeşte fericit în alt trup, iar odihna lui devine neodihna ta, îmbrãţişãrile lui, şerpii lui Laoocon, spânzurãtoarea ta; deşi eşti fãrã prihanã, curat, neputincios de curat!
Când eşti chemat pe rug, nu mai ai teamã! Numai aşa câştigi, te recâştigi! Te cufunzi în lacul din tine, în ochiul de cer care e numai al tãu, al jumãtãţii de tine. Rãmâi împãcat, pe jumãtate împãcat, dar cãutarea se preface în cenuşã şi ia sfârşit.
Iubita nu se îndurã, la fel şi zeii! De la ei nu vei mai primi nici o scânteie, fiindcã eşti orb ca Oedip şi nu mai eşti în stare sã hrãneşti o flacãrã. Vei muri neîntregit, dar împãcat. Ai aflat secretul divin! Zeii nu te-au înlãnţuit, ci te-au dezlãnţuit! Au vrut sã vadã, eşti mai tare decât poruncile lor?
Te-au sfâşiat odatã, ca vulturii pe Prometeu, şi te-au blestemat sã-ţi cauţi jumãtatea. Iar locul unde au sfâşiat, a rãmas carne vie pe veci; da, trup şi suflet de carne vie! Noaptea, când rugul se stinge, cunoşti adevãrul şi ştii a cui a fost neputinţa!
Mori împãcat şi convins cã o altã cãutare nebunã şi un alt chin al reîntregirii nu vor mai fi posibile!

xxx

 

CONTACT

Comenzile pot fi fãcute la adresa de mail: laedi101@ yahoo.de sau la tel. 0746087670. Suntem preocupaţi de o bunã colaborare cu cititorii noştri şi vom rãspunde prin e-mail solicitãrilor sau întrebãrilor adresate.

RAINER MARIA RILKE, mare poet german ( 1875 – 1926)

ICH BIN SO JUNG
Ich bin so jung. Ich möchte jedem Klange,
der mich vorüberrauscht, mich schaudernd schenken,
und willig in des Windes liebem Zwange,
wie Windendes über dem Gartengange,
will meine Sehnsucht ihre Ranken schwenken,

Und jeder Rüstung bar will ich mich brüsten,
solang ich fühle, wie die Brust sich breitet,
denn es ist Zeit, sich reisig auszurüsten,
wenn aus der frühen Kühle dieser Küsten
der Tag mich in die Binnenlande leitet.

CE TÂNÃR SUNT!
Ce tânãr sunt, m-aş dãrui cu-nfiorare
Oricãrui cânt ce calea mi-o-ntretaie;
Cu drag în lina vântului strânsoare,
Vârtej în vânt peste alei şi parcuri,
Dorul meu urcã în plante suitoare.

Şi-n faţa unei arme pieptu-mi dezvelesc,
Cât timp presimt cã pieptul se lãrgeşte
Şi este clipa, calea sã-mi gãsesc
Când din rãcoarea acestor tãrmuri
Ziua în ţãri fãrã de mare mã goneşte.
Traducere George Tãtãruş