Fecioare de ceaţã

Sinceritatea, suferinţa şi neputinţa constituie miezul acestor poezii care trateazã teme ca frumuseţea cuvintelor, adoraţia iubitei,încântarea în faţa diversitãţii şi virtuţilor naturii.
Toate la un loc sunt un greu încercat act de cunoaştere şi, mai ales, de autocunoaştere. Nerãbdarea poeticã, sensibilitatea ca drum al suferinţei, disperarea, sunt ipostaze lipsite de optimism ale cunoaşterii de sine. , dar sunt cele mai adevãrate.
Înzestrat cu limbaj mai mult pentru a disimula, decât pentru a se apãra, creatorul acestor poezii a tercut prin chinuri şi îndoieli îndelungate, pânã a ajuns la starea de curaj de a încredinţa trãirile lui viitorilor cititori.
“FECIOARE DE CEAŢÔ sunt înseşi cuvintele aşa cum le-a simţit autorul, sunt rodul sublimãrii unor întâmplãri sau obsesii proprii, sunt rezultatul unor repetate scrieri şi rescrieri, a unor rãbdãtoare exerciţii de introspecţie, a unei exigente aplecãri asupra cuvintelor care trebuie sã releve rezultatul confruntãrilor dintre un tip de receptare interiorizat şi lume.
Aceste poezii nu au nevoie de semne de punctuaţie. Ele au fost lãsate sã evolueze liber, punctuaţia ar acţiona asupra lor ca un corset, le-ar împiedica sã semene cât mai îndeaproape cu decurgerea timpului.
Dorinţa autorului a fost aceea de a oferi o expresie cât mai sincerã şi originalã a sensibilitãţii sale aflatã în coliziune cu întâmplãri reale sau cu trãiri intime care l-au consumat.
În cele din urmã s-au conturat şi la el, ca şi la alţi poeţi, temele mari care definesc condiţia umanã; iubirea trãitã pânã la uitare de sine, admiraţia în faţa mãreţiei naturii, cãutarea sensului existenţei, neputinţa în faţa scurgerii timpului.
Exprimarea prin metaforã, cãreia în aceste trãiri în vers alb i se ridicã un mic piedestal de marmurã, este soluţia gãsitã de autor pentru mai binele omului, pentru salvarea lui pe calea frumosului artistic.
Cuvântul din spatele cuvântului, semnificaţia care tinde cãtre mai larg şi mai profund au preocupat pe autor în redarea ideilor sale.
Sensul pierdut al cuvintelor poate fi regãsit de poezie; ea îl poate primeni de abuzuri şi grosolane folosiri, ea ne poate arãta drumul spre originile pierdute ale frumuseţii limbii şi ale unor semnificaţiii mai adânci. Sensul regãsit al cuvintelor ar putea sã ne readucã pacea, pe care trebuie sã recunoaştem, am pierdut-o.
Cred cã poetul trebuie sã fie un ghid înzestrat cu al şaselea simţ. Un pelerin rãbdãtor care înfruntã în calea sa nenumãrate intemperii, un om care intrã simultan în rezonanţã cu sine şi cu lumea, dar care cautã mereu calea spre izvoare.
Autorul

Curcubeul lui Dionis

Eseul de faţã anunţã ivirea unui nou comentator autentic de literaturã contemporanã, deosebit de înzestrat, de instruit şi, îndeosebi, de dotat cu bunul gust, care în lucrul literar sau despre liteaturã pe toate le hotãrãşte.
Lucrarea se intituleazã eseu nu din vreo fantezie sau veleitate fãrã acoperire, ci dintr-o lucidã estimare de cãtre autor a însuţirilor sale proprii.
Mânuitor îndemânatic al condeiului, cu un lexic şi cu capacitatea de a mânui dezinvolt registrele stilistice cele mai felurite (dar nu în afara unei adecvãri la un anume ţel), Georgel Tãtãruş se dovedeşte prin toate aceste însuţiri un foarte indicat comentator al proteicei opere a lui Fãnuş Neagu, al libertãţilor şi îndrãznelilor ei desfãtãtor frapante în a trata materia preferatã, a “logodnei realului cu fantezia” cum în proza româneascã nu s-a mai întâlnit.
Comentatorul dedat prin propriile însuţiri la receptarea cu maximã acuitate a acestei proze, nu este, totuşi în cercetarea sa un rob al impresiei fruste. Înarmat cu toate disciplinele şi metodele moderne în materie de investigare literarã, Georgel Tãtãruş merge în consideraţiile sale pânã la structura de adâncime a operei lui Fãnuş Neagu, surprinzând fãrã vreo pedanterie temele, motivele, imaginile “obsesionale”, le-ar zice hermeneuţii cu sistemã şi ticuri echivalente, dar în fond numai în grad înalt caracteristice pentru opera lui Fãnuş Neagu şi pentru lumea pe care îndrãzneşte sã o aducã în paginile sale. Titlurile de capitole ale eseului sunt, ele însele, pe cât de bine gãsite, pe atât de în acord cu ceea ce configureazã din adânc şi dã unitate de nedesfãcut operei scriitorului.
“Coborârea Mioriţei spre Bãrãgan şi Dunãre”, “Câmpia şi apele în stãpânirea Lunii”, “Plouã a pierzanie”, “Miracolul ninsorii”, “Iubiri care dezbinã, morţi care unesc”, “În grãdina limbii române”, “De la simţirea elevatã la visul cu ochii deschişi”.
Chiar şi numai dintr-o asemenea formulare a titlurilor se vede cã eseistul l-a înţeles pe autor, cum se cuvenea, surprinzând o umanitate chintesenţialã, în experienţele ei de viaţã fundamentale ( adesea, experienţe limitã), trãind într-un spaţiu şi un timp de nedesfãcut faţã de firea şi pasiunile lor definitorii.
Ceea ce încã de la primul capitol dã unitate eseului şi originalitate de netãgãduit este verificarea viziunii filozofice şi metaforice a lui Lucian Blaga desprer “Spaţiul mioritic” prin ambianţa specificã în care îşi mistuie patimile şi viaţa eroii lui Fãnuş Neagu.
Iniţiativa eseistului este şi cutezãtoare şi beneficã. Ea şubrezeşte serios o anumitã viziune unilateralizantã despre “balcanismul” scriitorilor români dinspre Dunãre şi Mare, arãtând cã acesta este un ingredient printre altele, într-o viziune artisticã a cãrei coerenţã o dau caracteristicile specificului naţional unitar în tot spaţiul românesc şi a cãrui aproximare i-a reuşit mai bine decât oricui autorului “Trilogiei culturii”.
Cu asemenea puncte bune de plecare, eseul se desfãşoarã alert, ne- omiţând definirea nici unui erou, a evenimentelor şi priveliştilor cu valoare simbolicã, a subtilei poezii pe care întreaga operã a lui Fãnuş Neagu o emanã., începând de la elementele care întotdeauna compun o atmosferã de neconfundat şi pânã la expresia ei verbalã de nesecatã inventivitate.
Cu asemenea virtuţi care ar putea fi încã detaliate, eseul lui Georgel Tãtãruş, meritã din plin sã vadã lumina tiparului la o editurã şi într-o colecţie de potrivit profil.
Prof. univ. dr. George Munteanu

 

CONTACT

Comenzile pot fi fãcute la adresa de mail: laedi101@ yahoo.de sau la tel. 0746087670. Suntem preocupaţi de o bunã colaborare cu cititorii noştri şi vom rãspunde prin e-mail solicitãrilor sau întrebãrilor adresate.

RAINER MARIA RILKE, mare poet german ( 1875 – 1926)

ICH BIN SO JUNG
Ich bin so jung. Ich möchte jedem Klange,
der mich vorüberrauscht, mich schaudernd schenken,
und willig in des Windes liebem Zwange,
wie Windendes über dem Gartengange,
will meine Sehnsucht ihre Ranken schwenken,

Und jeder Rüstung bar will ich mich brüsten,
solang ich fühle, wie die Brust sich breitet,
denn es ist Zeit, sich reisig auszurüsten,
wenn aus der frühen Kühle dieser Küsten
der Tag mich in die Binnenlande leitet.

CE TÂNÃR SUNT!
Ce tânãr sunt, m-aş dãrui cu-nfiorare
Oricãrui cânt ce calea mi-o-ntretaie;
Cu drag în lina vântului strânsoare,
Vârtej în vânt peste alei şi parcuri,
Dorul meu urcã în plante suitoare.

Şi-n faţa unei arme pieptu-mi dezvelesc,
Cât timp presimt cã pieptul se lãrgeşte
Şi este clipa, calea sã-mi gãsesc
Când din rãcoarea acestor tãrmuri
Ziua în ţãri fãrã de mare mã goneşte.
Traducere George Tãtãruş