Insula Rãilor

Marele adevãr al solanienilor, de când s-au ridicat vertical de la pãmânt şi pânã vor dispãrea înghţiţi de ape, dacã aş putea sã îl rezum în câteva cuvinte, a fost şi este lupta cu sãrãcia şi ignoranţa, aşadar, cu sãrãcia din jurul lor şi cu cea dinlãuntrul lor. Solania cea verde şi albastrã, unde generaţie dupã generaţie s-a cãznit sã ridice rânduieli, care mai de care mai strâmbe, nu a zãmislit niciodatã îngeri, fãpturi libere, dedicate zborului, iubirii şi pãcii, ci oameni, fãpturi josnice, ciuntite sufleteşte, scufundate pânã în gât în fântâna durerii, fãpturi sortite sã doreascã şi sã nu împlineascã, sã iubeascã şi sã piardã, sã piarã sãrace.

Oraşul moare încet. Moare ciudat... se risipeşte odatã cu oamenii pe care i-a zãmislit. Casele se golesc de copii. Ferestrele, ca nişte ochi bovini, se uitã triste la strãinii care le trec prin faţã. Marionetele care şi-au aflat un rãstimp adãpost acolo, ies pe uşi, intrã de mii de ori, ani la rând, pânã când într-o zi, când, fãrã sã bãnuiascã, ies pentru ultima oarã. pleacã în alt oraş, ba , chiar în altã ţarã, ori numai pânã la marginea oraşului, în pãmânt, în liniştea eternã.
Casele au memorie. Ele sunt în stare sã iubeascã pe cei ce se adãpostesc sub acoperişul lor. Ele ştiu când cel iubit iese pentru ultima oarã, când le pãrãseşte. Nu strigã, nu au grai, doar îşi întunecã ferestrele şi aşteaptã în muţenie. Casa presimte viitorul celui adãpostit. Cel ce pleacã, se cautã, de fapt, pe sine, dar nu ştie... Aflã într-un târziu, de regulã, prea târziu, cã se cautã pe sine!
Casele au suflet. Dau cãldurã, devin cãmin, leagãn de vise, dar cer cãldurã, şi mai ales, nu suportã sã fie pãrãsite... Uneori se rãzbunã. Casa copilãriei se face cochilie de melc şi se ascunde în suflet. Te însoţeşte toatã viaţã cu ochii mari şi muţi ai ferestrelor. Ştii sau nu, o porţi în tine... e umbra ta. Vei locui într-un bordei, vei locui într-un palat, ea va fi cu tine, în tine.

 

CONTACT

Comenzile pot fi fãcute la adresa de mail: laedi101@ yahoo.de sau la tel. 0746087670. Suntem preocupaţi de o bunã colaborare cu cititorii noştri şi vom rãspunde prin e-mail solicitãrilor sau întrebãrilor adresate.

RAINER MARIA RILKE, mare poet german ( 1875 – 1926)

ICH BIN SO JUNG
Ich bin so jung. Ich möchte jedem Klange,
der mich vorüberrauscht, mich schaudernd schenken,
und willig in des Windes liebem Zwange,
wie Windendes über dem Gartengange,
will meine Sehnsucht ihre Ranken schwenken,

Und jeder Rüstung bar will ich mich brüsten,
solang ich fühle, wie die Brust sich breitet,
denn es ist Zeit, sich reisig auszurüsten,
wenn aus der frühen Kühle dieser Küsten
der Tag mich in die Binnenlande leitet.

CE TÂNÃR SUNT!
Ce tânãr sunt, m-aş dãrui cu-nfiorare
Oricãrui cânt ce calea mi-o-ntretaie;
Cu drag în lina vântului strânsoare,
Vârtej în vânt peste alei şi parcuri,
Dorul meu urcã în plante suitoare.

Şi-n faţa unei arme pieptu-mi dezvelesc,
Cât timp presimt cã pieptul se lãrgeşte
Şi este clipa, calea sã-mi gãsesc
Când din rãcoarea acestor tãrmuri
Ziua în ţãri fãrã de mare mã goneşte.
Traducere George Tãtãruş